marți, 8 septembrie 2009

Cand!

Cand in lume simti inutilitatea oricarui efort si cand timpul nu mai are nicio semnificatie creatoare , mai lipseste numai cadrul obiectiv, mediul exterior pentru a avea pe deplin senzatia unui vid interior absolut. In acele zile  cand noaptea roade din zi ca un cancer,cand prin geam nu ti se deschide decat perspectiva indefinitului pe un cer monoton si apasator, cand singuratatea devine atat de teribila incat te impietreste intr-un extaz paradoxal fara revelatii, iar sentimentele nu tind nici spre viata si nici spre moarte , ramanand atintite inspre monotonia si indefinitul cerului, in astfel de clipe se realizeaza conditia obiectiva a groaznicei senzatii de vid interior.
 A trai fara nicio speranta, a nu mai dori nimic, a fi suspendat iremediabil intr-o lume fara sens, incapacitatea de te atasa de vreun obiect,de vreun aspect dintr-o singuratate glaciala, inexpresiva si si monotona.
A simti cum uniformitatea si monotonia trec prin tine ca un curent care te apasa si te ineaca, cun sa nu poti rezista la nimic si cum si cum nu gasesti nicio seductie care sa te fure, a simti timpul ca o imensa stanca a carei rostogolire n-o poti evita este a ajunge la un asa grad de purificare launtrica incat viata si-a pierdut toate continuturile. Senzatia vidului interior nu rezulta intr-o perspectiva si nici dintr-o traire a infinitatii. Vidul este o infinitate goala; adica nimic. Suprema limitare suprema ingustime, cand nimicul interior duce la negatia infinitului. Ce infinit poate fi acela care nu-ti provoaca ameteli?

Un comentariu: